Nașterea în epoca plasticului (note de lectură) - 5

(Note de lectură din volumul lui Michel Odent – Nașterea în epoca plasticului. Pentru a citi notele de lectură anterioare din acest volum, clic: 1, 2, 3, 4. Sublinierile ne aparțin.)

11. CE E DE ÎNVĂȚAT DE LA NAȘTERILE ACASĂ

Filmările cu nașteri acasă sunt mesaje vizuale care întăresc și mai mult condiționarea culturală (deja profund înrădăcinată) că o femeie poate naște numai dacă este înconjurată de oameni care contribuie cu energia și expertiza lor. Acesta este exact opusul mesajului corect: nevoia de bază din timpul travaliului este de "a te simți în siguranță fără a te simți observată".

Nașterile nemedicalizate sunt de cele mai multe ori sigure - la naștere, nu există nimic urgent de făcut, în afara faptului de a te asigura că mamei și fătului nu le e frig.

Unul dintre principalele obstacole ale nașterilor ușoare - în special al celor de acasă - este comuna utilizare excesivă a limbajului. Am o colecție imensă de întrebări inutile, comentarii inutile și sfaturi inutile provenind de la martorii bine intenționați ai nașterii. 

Când o femeie din Marea Britanie decide să nască acasă și sună serviciul de moașe al ministerului sănătății, regula este să se trimită două moașe. Cei care au stabilit această regulă nu își pot imagina că în acest mod, nașterea ar putea fi mai complicată, iar nu mai sigură.

Atunci când doula este percepută ca o figură maternă pe care o femeie tânără se poate baza înainte, în timpul și după naștere, fenomenul doula poate fi prezentat într-un mod pozitiv, ca un aspect al redescoperirii moșitului autentic. Dacă, pe de altă parte, doula este doar o altă persoană care apare la locul nașterii pe lângă moașă, doctor și tatăl copilului, prezența ei este contraproductivă. Dacă accentul va cădea pe "trainingurile" doulei mai degrabă decât pe felul de a fi și personalitatea ei, fenomenul doula va fi o oportunitate ratată. 

Dacă teoreticienii nașterii ar fi fost conștienți de antagonismul dintre adrenalină și oxitocină, dacă ar fi anticipat că, dacă este prezent la naștere, tatăl va ajunge la niveluri ridicate de hormoni de stres (fiind îngrijorat de starea mamei), și dacă ar fi știut cât de contagioase sunt aceste eliberări de hormoni de stres, participarea tatălui la naștere ar fi fost sporadică. 

Sunt convins că cel mai bun mediu pentru nașterea unui copil este cel în care nu se află nimeni în preajmă în afară de o moașă experimentată și tăcută sau o doula, percepută de femeia în travaliu ca o figură maternă.

Caracteristica unică a sistemului de moașe și obstretică din Olanda este că moașa este considerată în mod oficial principalul responsabil (subl. autorului). Obstreticianul joacă un rol de expert consultant, doar la cerere. Până recent, Olanda nu a fost influențată prea mult de teoriile cu privire la naștere din majoritatea țărilor occidentale. Acolo, obiceiul tradițional al soțului care, în timpul nașterii, merge să bea ceva la cafenea sau își face de lucru pe lângă casă a persistat mai mult decât în alte țări.

Pe vremuri, când asistam personal la nașterile de acasă, făceam vizite la câteva zile după naștere. De cele mai multe ori găseam mama fericită și activă cu bebelușul ei. La sfârșitul acestor vizite, întrebam din politețe și de starea celorlalți ai familiei. Astfel am realizat că există probleme de sănătate comune ale tatălui care a asistat la nașterea acasă. Aproape întotdeauna, diagnosticul era destul de precis, precum: lumbago, pietre la rinichi, eczemă generalizată, dureri abdominale, dureri de dinți etc. Momentul în care apăreau aceste probleme era prezentat întotdeauna ca fiind "cu ghinion". Dacă nu aș fi pus întrebările acestea, nu aș fi putut identifica aceste probleme de sănătate aparent fără nici o legătură cu nașterea. Lista mea de cazuri a devenit mai lungă, tot mai lungă atunci când am început să întreb, cu discreție, despre aceste probleme. Interpretarea pe care o dau eu este că toate aceste probleme de sănătate pot fi considerate aspecte diverse ale unei "depresii post-partum masculine". 

Interesul meu asupra sănătății tatălui copilului în perioada perinatală m-a făcut să iau în considerare comportamentul straniu al unor tați, în primele zile de după nașterea nemedicalizată. Unul a dispărut în ziua imediat următoare nașterii, ducându-se în locul lui natal. Altul a simțit o urgență majoră de a juca golf o zi întreagă. Altul nu se putea opri din jucat jocuri la computer. Putem include aici și cazul unui bărbat de 35 de ani care a suferit primul lui atac de schizofrenie la 2 zile după nașterea copilului său. După teoriile moderne, comportamentul din ziua nașterii al acestor bărbați a fost "normal". În mod evident, toți acești bărbați au simțit nevoia să scape de realitatea zilnică, într-un fel sau altul. Fiziologia modernă poate explica cum, în situații critice, există doar două moduri de a ne păstra sănătatea: "să luptăm sau să zburăm" (fight or flight). Acești bărbați au simțit o nevoie urgentă de a-și proteja sănătatea, evadând.

Un bărbat pe care l-am cunoscut personal a plătit un preț extrem de mare pentru reacțiile emoționale puternice pe care le-a experimentat în timpul unei "minunate" nașteri în afara spitalului - o naștere în ocean. Acest om a murit din cauza unui atac de cord, când copilul său nu avea decât câteva zile.

Tăierea cordonului ombilical înainte de eliminarea placentei este o perturbare periculoasă, de natură să interfereze cu eliberarea oxitocinei. (...) A învăța lumea că această procedură nu este o necesitate fiziologică ar putea avea consecințe enorme în ceea ce privește sănătatea publică. Puțini oameni cunosc faptul că în câteva ore după naștere, cordonul ombilical este subțire, uscat, tare și exsanguin. Atunci poate fi tăiat fără nici o precauție specială. Unul din efectele transmiterii acestor cunoștințe ar putea fi eradicarea tetanosului neonatal - o cauză majoră a deceselor neonatale în țările în curs de dezvoltare.

Un alt efect al răspândirii acestor informații ar fi că astfel s-ar putea întrerupe procedurile de rutină care forțează eliminarea placentei prin administrarea medicamentelor: aceste medicamente blochează secreția principalului hormon al iubirii imediat după naștere. În termeni de civilizație, a face ca hormonii iubirii să funcționeze din nou într-o asemenea perioadă critică ar trebui să fie un obiectiv primar.